Colegii, după moartea subită a doctoriței, la 37 de ani: „Plângea și o simțeam că nu mai poate!”

30 octombrie 2025

Tragedie la Spitalul Județean Buzău – moartea fulgerătoare a doctoriței Ștefania Szabo, la doar 37 de ani: „Plângea și spunea că nu mai poate…”

O veste sfâșietoare a îndoliat lumea medicală din Buzău. Doctorița Ștefania Szabo, unul dintre medicii tineri și dedicați ai Spitalului Județean de Urgență, a fost găsită fără suflare în dimineața zilei de marți, 28 octombrie, în camera de gardă. Avea doar 37 de ani.

Până în ultima clipă, Ștefania a fost acolo unde simțea că trebuie să fie — la spital, printre pacienți. Luni dimineață, intrase în gardă, după ce participase la inaugurarea extinderii secției de Pneumologie, eveniment la care nimeni nu ar fi bănuit că tânăra doctoriță ascundea o luptă interioară tăcută. Zâmbea, era prezentă, implicată , dar, dincolo de aparențe, oboseala și presiunea își făceau loc în sufletul ei.

Colegii povestesc că în ultimele luni se plângea adesea de epuizare și chiar își exprimase dorința de a renunța la post — o dorință pe care o rostea printre lacrimi, într-un moment de sinceritate.

„Plângea și o simțeam că nu mai poate. A fost prima dată când am auzit-o spunând că vrea să își dea demisia”, au mărturisit, îndurerați, colegii Ștefaniei.

Ștefania Szabo nu era doar un medic, ci un profesionist care trăia pentru meseria sa. Potrivit managerului spitalului, Sorin Pătrașcu, tânăra chirurgă făcea față unui ritm infernal: cel puțin șapte gărzi pe lună, pe lângă activitatea din secție și responsabilitățile de director medical.

„Există o presiune enormă și eu vă simt în fiecare zi că sunteți obosiți, că sunteți terminați, că vi se pune o presiune gratuită din partea, și aici nu mă refer la cazul de la pediatrie, ci de la comunitatea în sine, pentru că nu mai există omenie. Nouă ni se cere empatie, dar nu ni se răspunde cu omenie’, a mărturisit Sorin Pătrașcu, managerul spitalului.

Tragedia Ștefaniei ridică, din nou, un semnal de alarmă despre epuizarea medicilor din sistemul sanitar românesc, despre burnout-ul care lovește în tăcere. . Ea nu a fost doar o pierdere pentru spital, ci un simbol al unei generații de medici care duc greul în tăcere, până când trupul și sufletul cedează.

Astăzi, colegii o plâng, iar pacienții își amintesc de ea ca de un om blând, luminos, mereu atent la suferința celorlalți. Din păcate, nimeni nu a putut vedea până la capăt propria ei suferință.