Dragobete versus Valentine’s Day: Cum se sărbătorește iubirea în România

Advertisement

Advertisement

Dragobete este figura noastră tradițională care întruchipează dragostea și bucuria, similar cu Cupidon sau Eros în alte culturi. Este considerat cel care aduce dragostea și bunăstarea în popor.

În trecut, în anumite regiuni din România, Dragobetele era comemorat fie pe 24 februarie, fie pe 1 martie, fiind considerat de către țărani o zi simbolică ce marca începutul unei perioade noi.

Conform unor povești tradiționale românești, Dragobete este fiul Babei Dochia. În timp ce Baba Dochia este văzută ca o figură negativă, aducătoare de ghinion și necazuri, Dragobete simbolizează opusul: o forță pozitivă, asociată cu renașterea și optimismul. În folclorul românesc, el este considerat un fel de Cupidon sau Eros, un mesager divin al iubirii și al stării de bine. După cum spune și Ion Ghinoiu, Dragobete este cel care aduce dragoste și bucurie în sufletele oamenilor.

În ziua de Dragobete, conform observațiilor sociologului Ciprian Voicilă, tinerii se pregăteau cu grijă încă de dimineață, îngrijindu-se pentru a arăta bine. Dacă vremea le permitea, ieșeau în grupuri pentru a aduna ghiocei din pădure sau lemne pentru foc, respectând o anumită ordine: femeile și fetele înaintea bărbaților. În caz de vreme rea, se adunau în casele prietenelor sau ale rudelor, unde erau vizitate de băieți din apropiere, petrecând timpul cu râsete și glume. Aceasta era modalitatea lor de a sărbători Dragobetele, având convingerea că o dispoziție bună și glumele rostite în acea zi vor aduce dragoste reciprocă. Tinerii dornici de căsătorie se apropiau unii de alții, își manifestau afecțiunea prin îmbrățișări și sărutări, făgăduindu-și loialitate și sprijin reciproc.

Conform credințelor populare străvechi, în special în comunitățile tradiționale, o tânără care nu găsea dragostea sau nu era curtată într-un an putea interpreta această situație ca pe o posibilă vrajă. Se credea că alte femei ar fi putut să-i fi făcut farmece pentru a o face neatrăgătoare în ochii bărbaților.

În anumite zone ale țării, oamenii de la sate sărbătoreau Dragobetele, crezând că această tradiție îi va proteja de boli.

În unele zone, Dragobetele nu era celebrat doar pe 24 februarie, ci și pe 1 martie, fiind numit „Dragobete cap de primăvara”. Se credea că în această zi păsările își alegeau parteneri și își construiau cuiburi. Fetele nemăritate aveau obiceiul să adune apă topită din zăpadă, pe care o foloseau tot anul pentru a rămâne frumoase și atrăgătoare. De asemenea, culegeau roua de pe fragi și se spălau pe față, rostind un scurt vers, cu scopul de a fi plăcute și admirate la horă și de a alunga ghinionul.

Conform lui Antoaneta Olteanu, în cartea sa „Calendarele poporului român”, ziua de 24 martie, o dată care marchează probabil începutul tradițional al anului agricol (deși uneori era celebrată pe 1 sau 25 martie), este încă încărcată de obiceiuri și superstiții menite să aducă noroc. Se spune chiar că în această zi iese ursul din bârlog, spre deosebire de credința populară mai veche, care plasa acest eveniment pe 2 februarie.

În diverse zone ale țării, sărbătoarea Dragobetelui este cunoscută și sub alte nume, reflectând bogăția tradițiilor locale, precum „Cap de primăvară”, „Logodnicul sau Însoțitorul Păsărilor”, „Dragostitele”, „Ziua Îndrăgostiţilor”, „Sânt Ion de primăvară” sau „Granguru”.

Conform lui Antoaneta Olteanu, în afara rolului de simbol al divinității protectoare și al fertilității, asociate cu renașterea naturii, Dragobetele ar putea fi legat de un cult ancestral dedicat unei zeițe a fertilității, alături de numeroase alte sărbători tradiționale din luna martie.

Dragobetele, uneori numit Dragomir, este prezentat ca un personaj complex, posibil fiu, slujitor, soț sau iubit al Dochia. De obicei, este un cioban care o acompaniază în călătoriile sale montane sau, alternativ, cel în căutarea căruia bătrâna începe ascensiunea.

În această zi, bărbații ar trebui să fie precauți și să se conecteze cu energia creatoare a naturii, respectând în special femeile. Se sfătuiește evitarea certurilor cu soțiile sau cu alte femei, deoarece acest lucru ar putea aduce ghinion. Mai mult, bărbații sunt încurajați să își găsească o parteneră, nu neapărat o fată, pentru a asigura prosperitatea și fertilitatea în anul următor – o tradiție simbolizată de obiceiurile legate de Dragobete, unde sărutul fetelor este văzut ca o modalitate de a primi binecuvântări și energie pozitivă.

Originea lui Dragobete este învăluită în mister, apărând în povești ca fiu al Babei Dochia sau ca rudă a lui Lăzărică. Indiferent de istoria sa, este considerat un simbol al tinereții și, prin urmare, un protector al iubirii și al celor îndrăgostiți, similar cu Sfântul Valentin. Conform tradiției, în ziua de Dragobete, păsările își aleg partenerul și încep să își construiască cuiburi, iar fetele și băieții se aventurează în pădure pentru a culege ghiocei și a aduna apă curată din zăpadă.

Conform credințelor populare, Dragobete este personajul românesc care întruchipează rolul divin al lui Cupidon sau Eros, fiind considerat cel care aduce dragostea și bucuria în sufletele oamenilor.

De Dragobete, de dimineață devreme, tinerii se pregătesc cu grijă, atât băieți cât și fete, convinși că trebuie să se distreze și să celebreze această zi specială, numită de ei #Dragobete, pentru a avea noroc în dragoste pe tot parcursul anului. Se spune că dacă nu se întâlnesc o fată și un băiat în această zi, nu vor găsi iubirea în tot restul anului. În satele românești, fetele se străduiesc să fie cuprinse de dragoste, iar mamele lor sunt pline de bucurie, uneori ajungând chiar să se certe sau să se invidieze între ele. Așa descrie Simeon Florea Marian obiceiurile de Dragobete în lucrarea sa „Sărbătorile la români”.

Pentru a menține flacăra iubirii aprinsă pe tot parcursul anului, se spune că tinerii îndrăgostiți ar trebui să se sărute în ziua de Dragobete.

În această zi specială, se evită activitățile casnice solicitante, precum torsul, coaserea sau alte munci grele. Curățenia, însă, este încurajată, fiindcă se crede că aduce un aer proaspăt și noroc în casă.

Conform tradiției, de Dragobete, tinerii nu ar trebui să plângă, deoarece lacrimile ar putea aduce ghinion și tristețe în perioada imediat următoare.

În anumite zone ale țării, tradiția ajunului de Dragobete seamănă cu cea a nopții de Bobotează, fiindcă fetele care speră să-și găsească perechea așază busuioc binecuvântat sub pernă.

Se spune că, în folclorul românesc, Dragobetele era un tânăr frumos, fiul babei Dochia, cunoscut pentru farmecul său asupra femeilor. Astăzi, însă, el este văzut ca un simbol românesc al dragostei, fiind adesea comparat cu Cupidon, zeul iubirii din mitologia romană, sau cu Eros, zeul iubirii din mitologia greacă.

Deși Dragobetele este sărbătoarea tradițională românească a iubirii, din ce în ce mai mulți români aleg să marcheze această zi în 14 februarie, de Ziua Valentinei, o sărbătoare importată din Occident.

Conform unei povești populare, împăratul roman Claudiu al II-lea a interzis căsătoriile soldaților, sperând să îi facă mai dispuși să lupte. Însă, un preot creştin pe nume Valentin a sfidat această lege, considerând că mariajul este o binecuvântare divină. El a continuat să săvârșească căsătorii în secret, ascunzându-se de autorități pentru a-i uni pe îndrăgostiți.

Întemnițat de împăratul Claudiu al II-lea, care încerca să-l determine să abandoneze credința creștină și să se alăture armatei romane, Valentin a refuzat cu fermitate. Refuzul său a dus la condamnarea la moarte și încarcerare, iar înainte de execuția programată pentru 14 februarie, în jurul anului 269 sau 270 e.n., a trimis mesaje de rămas bun prietenilor săi, încheind fiecare mesaj cu îndemnul emoționant: „Adu-ți aminte de Valentin al tău”.