Angajații Dacia, cu ochii în lacrimi la plecare! „Mioveniul va ajunge ca Valea Jiului”

3 martie 2026

Mioveniul a trăit vineri una dintre cele mai apăsătoare zile din ultimii ani. 900 de angajați ai uzinei Automobile Dacia au ieșit pentru ultima oară pe poarta fabricii unde au muncit zeci de ani. Unii au plecat cu pași apăsați, alții s-au oprit pentru o ultimă privire spre halele în care și-au petrecut o mare parte din viață. Mulți nu și-au putut stăpâni lacrimile.

Pentru ei, Dacia nu a fost doar un loc de muncă. A fost a doua casă.

„Am intrat aici la 19 ani. Acum plec aproape de pensie. Am crescut odată cu fabrica”, spune fost angajat, cu vocea tremurândă. În jurul său, colegii se îmbrățișează, fac fotografii și încearcă să-și încurajeze unii altora viitorul, deși nesiguranța plutește greu în aer.

Un alt muncitor, cu peste trei decenii de activitate, a rostit printre lacrimi cuvintele care au răsunat ca un ecou al temerilor colective:
„Nu mai avem niciun model de prin 2028 la Dacia. Dacă nu se întâmplă ceva, în vreo 3 ani se închide totul și Mioveni devine la fel ca Valea Jiului.”

Comparația cu Valea Jiului, zonă marcată de declin economic după închiderea minelor, a fost făcută cu teamă și durere. Pentru mulți dintre cei disponibilizați, gândul că orașul Mioveni ar putea ajunge într-o situație similară este aproape de neconceput.

Uzina Dacia a fost, timp de decenii, motorul economic al zonei și un simbol al industriei românești. Generații întregi au trecut prin secțiile ei, iar comunitatea s-a dezvoltat în jurul fabricii. De la magazine și școli, până la blocurile ridicate pentru muncitori, totul poartă amprenta unei istorii industriale puternice.

Pentru cei 900 de oameni, însă, viitorul este acum o necunoscută. Unii speră să își găsească un alt loc de muncă în industrie, alții se gândesc la reconversie profesională sau chiar la plecarea în străinătate. „La 50 de ani, cine te mai angajează?”, întreabă retoric o femeie care a lucrat pe linia de montaj.

În fața porților, liniștea s-a așternut treptat. Doar pancartele rămase și câteva grupuri care încă discutau în șoaptă aminteau de emoția momentului. Pentru Mioveni, ziua de vineri nu a însemnat doar sfârșitul unor contracte de muncă, ci începutul unei perioade de incertitudine.

În spatele cifrei seci — 900 de disponibilizări — se află 900 de povești, 900 de familii și 900 de destine care, de astăzi, trebuie să o ia de la capăt.