Compromisul lui Bolojan: Schema pentru magistrați, contestată constituțional

Advertisement

Advertisement

Pentru a finanța măsurile sociale solicitate de PSD, coaliția a decis să întârzie plata unor sume pe care statul le datorează judecătorilor, conform unor decizii judecătorești. Această decizie pune sub semnul întrebării legalitatea și respectarea prevederilor constituționale, precum și obligațiile internaționale ale României, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece afectează capacitatea de a executa hotărâri judecătorești definitive.

În ciuda unei atmosfere de ostilitate față de judecători, alimentată de politicieni și de anumite publicații, aceștia nu solicită avantaje speciale, ci doar să fie plătiți pentru drepturile lor legale, deja stabilite prin decizii judecătorești definitive. Constituția României nu consideră aceste drepturi ca pe niște beneficii opționale oferite de stat. Articolele constituționale relevante, precum 44, 21, 15, 1 și 20, subliniază garanțiile proprietății, accesul liber la justiție, principiul că legea se aplică doar pentru viitor, respectarea separării puterilor, supremația Constituției și a legilor, și prioritatea tratatelor internaționale privind drepturile fundamentale în cazul conflictelor cu legislația națională.

Amânarea plăților scadente și neachitate prin intermediul unei noi legi bugetare sau a unei legi conexe ar crea o situație juridică problematică, deoarece ar implica modificarea retroactivă a obligațiilor deja scadente. Conform legii, o datorie ajunsă la termen devine imediat exigibilă, iar o lege care schimbă modul în care se plătesc aceste datorii nu doar rearanjează termenele viitoare, ci și alterează efectele legale ale unei obligații care a fost deja îndeplinită.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 39 din 17 februarie 2025, a validat această interpretare. Instanța supremă a precizat că suspendarea executării silite este posibilă doar până la data scadentă a fiecărei plăți. Odată depășită această dată, datoria devine scadentă și neplata o justifică pe cea silită. Conform ÎCCJ, această abordare asigură un echilibru corect între interesele statului și drepturile creditorilor. Practic, după ce statul însuși nu mai respectă termenele de plată, situația nu mai este una de gestionare financiară, ci de nerespectare a unei obligații legale clare și exigibile.

O altă provocare importantă o reprezintă punerea în aplicare a deciziilor judecătorești. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa că asigurarea executării unei hotărâri este o componentă esențială a procesului legal. Așadar, dreptatea nu se realizează doar prin obținerea unei sentințe favorabile, ci prin implementarea efectivă a acesteia. Dacă un stat reușește să amâne constant plata, prin diverse proceduri, accesul la justiție devine, conform Curții, o simplă aparență.

În cazul Burdov împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit clar că lipsa de resurse financiare nu reprezintă un motiv acceptabil pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Statul nu poate amâna sau refuza plata despăgubirilor stabilite de instanță invocând alte priorități bugetare. Această problemă este crucială în contextul măsurii analizate. Dacă guvernul redirecționează fonduri destinate plății hotărârilor judecătorești către alte programe, nu mai este vorba de o situație de imposibilitate, ci de o decizie politică conștientă de a prioritiza anumite cheltuieli. O astfel de abordare a fost în mod repetat criticată și respinsă de CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat deja România pentru neexecutarea hotărârilor sale, așa cum reiese din cazul „State și alții împotriva României” din martie 2023. În această decizie, Curtea a subliniat că respectarea hotărârilor judecătorești face parte din procedura legală, a considerat deciziile neexecutate ca fiind un drept al reclamanților și a criticat lipsa de eforturi a autorităților române pentru a le pune în aplicare rapid și complet. Statul a fost chiar obligat să execute aceste hotărâri în termen de trei luni. Prin urmare, este dificil de acceptat faptul că o datorie judiciară existentă, deja scadentă, ar putea fi amânată pentru a finanța alte inițiative guvernamentale.

Este adevărat că Guvernul va avea o apărare la îndemână. În cauza Dumitru and Others v. Romania, privind judecători români cărora statul le-a plătit în tranșe drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, CEDO a declarat cererea inadmisibilă. Curtea a reținut că „plata în rate nu era nerezonabilă”, că o parte substanțială din sume fusese deja plătită, că restul era indexat cu inflația și că exista un calendar clar, fără indicii că statul nu l-ar respecta. În aceeași logică, și în Ștefănescu și alții v. Romania sau FIN.CO.GE.RO SPA v. Romania, Curtea a admis că plata în mai multe tranșe poate, în anumite contexte, să păstreze un „echilibru corect” între interesul public și cel privat.

CEDO a acceptat amânarea plăților în anumite situații, dar numai atunci când exista un sistem clar și previzibil, cu termene precise și asigurări concrete că banii vor fi plătiți. Curtea nu a aprobat, însă, prelungirea nesfârșită a acestor termene. Într-un caz specific, Jasiūnienė v. Lithuania, s-a menționat că întârzierile pot fi justificate în circumstanțe excepționale, dar nu trebuie să submineze dreptul în sine. Modificarea repetată a termenelor de plată pentru sume deja scadente este ceea ce poate pune în pericol acest drept fundamental.

Executivul se poate baza pe decizia Dumitru doar dacă amânările financiare propuse sunt similare cu cele din acel caz: limitate, transparente, ajustate la un indice, respectate cu strictețe și proporționale. Dacă, însă, guvernul nu își va respecta programul de plăți, va amâna din nou aceste plăți și va redirecționa fondurile către alte inițiative politice, situația actuală va fi mai apropiată de abordarea inflexibilă din cazurile Hornsby, Burdov și State și alții.

Legea bugetului, oricât de importantă ar fi, nu poate anula obligații financiare deja stabilite sau contesta decizii judecătorești definitive. Principiile constituționale, precum respectarea drepturilor și accesul la justiție, rămân valabile și în domeniul bugetar, chiar dacă statul are alte obiective sau anumite creanțe devin dificil de gestionat din punct de vedere politic.

Articolele 1, alineatele 4 și 5 din Constituție generează o problemă gravă legată de funcționarea instituțiilor. Decizia de a amâna plata unor sentințe definitive câștigate de judecători, ca soluție la o criză financiară, transmite ideea că sistemul judiciar poate fi folosit ca sursă de bani. Nu mai este vorba de o alegere convenabilă, ci de respectarea hotărârilor judecătorești și a obligației de a respecta legea. Într-o democrație, justiția nu ar trebui să fie ultima prioritate bugetară, mai ales după ce a obținut dreptate împotriva statului.

Analizând propunerea actuală din punct de vedere strict legal și tehnic, fără a ne lăsa influențați de declarații pompoase, identificăm mai multe probleme potențiale. În primul rând, aplicarea ei retroactivă ar putea afecta sume deja scadente. În al doilea rând, ar putea încălca dreptul la un proces echitabil, în special modul în care se execută deciziile judecătorești, așa cum este protejat de Constituție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, ar putea afecta dreptul de proprietate, deoarece ne referim la active și creanțe față de stat, ambele protejate de Constituție. Mai mult, lipsa unui calendar clar, a unei indexări corecte și a unor garanții solide de executare ar crea un dezechilibru. În cele din urmă, o astfel de măsură ar afecta grav credibilitatea statului, sugerând că acesta prioritizează interese politice și nevoile imediate ale coaliției în detrimentul respectării hotărârilor judecătorești și a gestionării responsabile a finanțelor publice.

Chiar dacă judecătorii pot fi supuși criticilor politice, deciziile lor definitive au forță obligatorie. Orice încercare a statului de a modifica aceste decizii, transformându-le în instrumente pentru a finanța programe sociale, ar putea fi considerată neconstituțională, ilegală și ar încălca standardele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.