Petru Groza: Viața, Ascensiunea și Controversa Primului Ministru Comunist

Advertisement

Advertisement

Petru Groza este un personaj istoric românesc încă disputat, a cărui activitate politică, desfășurată într-o perioadă agitată a secolului trecut, a generat o moștenire care continuă să fie analizată și dezbătută. Drumul său, de la formarea academică europeană și activitatea politică din perioada dintre cele două războaie, până la contribuția sa decisivă la preluarea puterii de către comuniști, a fost presărat cu decizii grele și compromisuri criticate.

A fost oare un susținător fervent al patriei, un politician care a profitat de situație sau un om prins în vârtejul evenimentelor istorice? Examinarea parcursului său politic și a deciziilor luate ne poate oferi o perspectivă mai clară asupra personalității sale complexe și a rolului său important.

Născut pe 7 decembrie 1884 în Băcia, județul Hunedoara, Petru Groza a crescut într-o familie de preoți ortodocși, tatăl său, Adam Groza, fiind tot preot. Această educație religioasă a avut o influență majoră asupra dezvoltării sale intelectuale și morale. După ce a absolvit școala primară în localitatea sa natală, a urmat studii la Coștei, Lugoj și, ulterior, la Colegiul Maghiar Reformat din Orăștie, unde a interacționat cu intelectuali români de seamă din Ardeal.

În perioada 1903-1905, tânărul Groza a urmat cursurile de Drept și Științe Economice la Budapesta, primind o educație juridică solidă, conform standardelor europene ale vremii. A continuat apoi să-și îmbogățească pregătirea academică la Berlin și la renumita Facultate din Leipzig, specializată în Drept Comercial și Economie Politică. La vârsta de doar 23 de ani, în 1907, a obținut titlul de doctor în științe juridice, fiind apreciat cu cea mai înaltă distincție, o performanță notabilă pentru un absolvent din Transilvania.

Revenit în țară, Petru Groza și-a început cariera ca avocat în Lugoj și Deva, unde s-a remarcat imediat prin abilitățile sale juridice și prin faptul că susținea cu pasiune drepturile românilor. Activitatea sa nu s-a limitat doar la profesie, fiind implicat și în viața publică, începând din 1911 când a fost ales membru laic în Sinodul Mitropoliei Sibiului, o dovadă a atașamentului său profund față de Biserica Ortodoxă și valorile culturale românești. Această perioadă de început, în care a îmbinat educația primită în Occident cu tradițiile românești, i-a modelat personalitatea și a influențat semnificativ parcursul său politic ulterior.

Educația sa bogată, ce cuprindea studii în drept, economie, teologie și experiență profesională ca avocat, i-a oferit fundamentul necesar pentru a se implica în viața politică a țării. Schimburile sale academice în Europa i-au lărgit orizonturile, oferindu-i o înțelegere profundă a schimbărilor sociale și politice din acea perioadă, iar legăturile sale cu Ardealul l-au ținut mereu ancorat în preocupările și dorințele românilor transilvăneni.

Având o pregătire temeinică și o bună legătură cu oamenii, Petru Groza a intrat în politică, dorind să transforme în realitate ideile și aspirațiile sale.

Petru Groza și-a început activitatea politică în Partidul Național Român, alăturându-se unor personalități importante din mișcarea națională ardelenească, printre care Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan Cicio-Pop și Iuliu Maniu. Această alegere era naturală pentru un intelectual transilvănean, iar implicarea sa în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a votat pentru includerea Transilvaniei în România, a fost un eveniment definitoriu în viața sa, marcând împlinirea aspirației de unitate a românilor.

În noiembrie 1919, Gheorghe Groza a făcut debutul în viața politică, fiind ales deputat în Parlament pe listele Partidului Național Român. Însă, într-o mutare neașteptată, în martie 1920 a abandonat PNR și s-a aliat cu Partidul Poporului condus de generalul Averescu. Această schimbare a indicat o distanțare de mediul politic conservator din Ardeal și o înclinație spre o politică mai accesibilă publicului larg.

Între 1921 și 1926, Petru Groza a ocupat diverse funcții guvernamentale în timpul mandatului lui Averescu. Inițial, a fost ministru de stat fără atribuții, apoi a fost ales deputat și a revenit în guvern ca ministru al Lucrărilor Publice. Aceste experiențe i-au oferit o pregătire valoroasă și o rețea de relații politice importante pentru viitorul său.

Învățăturile trăite în primele sale demnități politice l-au inspirat pe Petru Groza să fondeze un partid propriu, care să reflecte ideile sale și realitățile sociale ale vremii.

După o perioadă de frustrare cauzată de modul în care se desfășura politica românească și simțind că principiile pentru care se implicase fuseseră abandonate, Petru Groza s-a ales cu o pauză din activitatea politică, concentrându-se asupra afacerilor sale din Deva. Însă, în 1933, a decis să reintre în viața publică, fondând Frontul Plugarilor, un partid de orientare stângistă care își propunea să apere drepturile și interesele țăranilor.

Deși Frontul Plugarilor nu a avut o influență politică semnificativă în perioada interbelică, fiind o organizație de dimensiuni reduse, particularitatea sa consta în ideologia sa și în colaborarea rapidă stabilită cu Partidul Comunist Român, care opera clandestin. Această alianță nu a fost aleasă la întâmplare, deoarece Groza considera că mișcarea comunistă reprezenta o soluție mai bună decât partidele tradiționale, pe care le acuza de corupție și de incapacitate.

În septembrie 1935, la Băcia, MADOSZ și Frontul Plugarilor, organizații cu legături puternice cu comuniștii, au pus bazele Frontului Popular Antifascist. Ulterior, în decembrie același an, la Țebea, s-au alăturat Blocul Democratic și Partidul Socialist, consolidând un pact comun împotriva fascismului. În timpul războiului, Groza a fost implicat în crearea Frontului Patriotic Antihitlerist, iar în 1944 a promovat formarea Blocului Național Democrat, o alianță între partidele tradiționale și comuniști. Frontul Plugarilor a servit astfel ca un punct de sprijin pentru influența politică a lui Petru Groza și pentru a-i facilita ascensiunea ulterioară.

Sub influența ocupației sovietice, ascensiunea politică a lui Petru Groza și traiectoria ulterioară a României au fost puternic influențate de legăturile sale cu Moscova.

Lovitura de stat din 23 august 1944, prin care regele Mihai l-a înlăturat și arestat pe Ion Antonescu, a pus capăt colaborării României cu Germania nazistă și a adus-o sub controlul Uniunii Sovietice. Într-o perioadă tensionată, Petru Groza a revenit în forță pe scena politică. Conducerea sovietică și comuniștii români sperau că farmecul și reputația sa de jurist respectat ar putea ajuta la recunoașterea și legitimarea noului guvern în fața țărilor occidentale.

În data de 26 februarie 1945, reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski a ajuns la București cu scopul de a influența schimbarea conducerii României. Prin presiuni intense, Vîșinski a determinat regele Mihai să îl înlocuiască pe generalul Nicolae Rădescu, considerat de sovietici un adversar. Sub această presiune, la 2 martie, regele a desemnat pe Petru Groza să preia formarea guvernului.

Colaborarea lui Groza cu Moscova a fost una nuanțată, chiar dacă el nu făcea parte din Partidul Comunist. A ales să lucreze îndeaproape cu sovieticii și cu comuniștii români, obținând o primă victorie importantă în diplomație prin retrocedarea Transilvaniei de Nord către România în 1945. Totuși, Stalin a impus o condiție: Groza trebuia să garanteze protecția drepturilor minorităților, în special a maghiarilor. Această manevră i-a sporit considerabil popularitatea în rândul românilor, care îl percepeau ca pe un negociator abil în fața influentei sovietice.

Se spune că Nicolae Groza s-a bucurat de o relație cordială cu Stalin, atrăgându-i atenția prin farmecul și talentul său de a se exprima. Această legătură cu liderul sovietic i-a asigurat longevitatea la conducere, deși deciziile importante erau luate de alți comuniști. Astfel, Groza a reprezentat figura publică acceptabilă a unui regim impus de sovietici, menținând iluzia democrației în timp ce România devenea un stat dependent de Uniunea Sovietică.

Legăturile strânse dintre România și Moscova au atins un punct culminant odată cu numirea lui Petru Groza în fruntea guvernului, un eveniment de importanță majoră care a inaugurat o perioadă nouă în evoluția țării.

La 6 martie 1945, România a intrat într-o nouă etapă a istoriei sale, una influențată decisiv de Uniunea Sovietică. Sub amenințarea explicită a Moscovei, regele Mihai I a fost forțat să îl desemneze pe Petru Groza ca prim-ministru, o decizie luată nu prin voința poporului, ci ca urmare a insistențelor și a avertismentelor dure ale lui Andrei Vîșinski, reprezentantul sovietic.

Deși guvernul Groza părea inițial o alianță vastă, cu comuniștii ocupând doar cinci din cele 18 funcții ministeriale, realitatea era alta. Controlul asupra ministerelor esențiale, precum cele de Interne și Justiție, era de fapt în mâinile comuniștilor sau ale persoanelor afiliate, oferindu-le posibilitatea de a conduce efectiv țara. Chiar dacă Groza nu era membru al Partidului, deciziile sale erau dictate de instrucțiunile primite din Moscova.

Numirea guvernului Groza a fost o lovitură grea pentru regele Mihai. După o perioadă scurtă în care fusese lăudat pentru acțiunea sa de a se opune Germaniei naziste, acum era obligat să accepte un cabinet desemnat de o forță externă. Situația era extrem de tensionată, deoarece Vîșinski nu oferea nicio posibilitate de compromis, iar regele era amenințat cu haosul și chiar cu o intervenție militară dacă refuza să accepte noul guvern.

Venirea la putere a unui guvern susținut de Uniunea Sovietică, condus de Petru Groza, a inaugurat o perioadă crucială în istoria României. Deși guvernul părea să funcționeze democratic, țara era de fapt condusă spre un regim comunist, aflat în slujba intereselor Moscovei. În timp ce partidele tradiționale își pierdeau influența, comuniștii își întăreau progresiv controlul asupra statului.

Această numire a generat o criză politică profundă, regele Mihai încercând să reziste presiunilor și să mențină aparențele unui regim democratic.

Dezamăgit de situația politică și de intransigența lui Petru Groza, care nu dorea să își înlocuiască echipa guvernamentală sau să includă în guvern partidele tradiționale, regele Mihai a adoptat o măsură neobișnuită: a refuzat să mai valideze actele oficiale. Această „grevă regală”, începută pe 21 august 1945, a oprit practic activitatea guvernului și a atras imediat interesul comunității internaționale, creând probleme atât pentru conducătorii de atunci, cât și pentru aliații lor sovietici.

Situația politică precară din țară s-a agravat din cauza implicării statelor occidentale. În data de 18 august, diplomatul american Roy Melbourne i-a înmânat ministrului de Externe, Gheorghe Tătărescu, un document prin care Statele Unite solicitau formarea unui guvern democratic în România, care să includă toate forțele politice democratice. Oficialii americani au avertizat că nu vor ratifica tratatul de pace decât dacă vor recunoaște un guvern democratic legitim. O comunicare similară a fost făcută și de către reprezentanții britanici. Reacția lui Petru Groza și a lui Tătărescu a fost de respingere fermă, considerând aceste demersuri nevalabile.

Situația politică tensionată s-a detensionat în urma discuțiilor de la Conferința de la Moscova din decembrie 1945. S-a convenit includerea reprezentanților Partidului Național Țărănesc și ai Partidului Național Liberal în guvern, ca prim pas spre organizarea unor alegeri libere și garantarea drepturilor fundamentale precum libertatea de exprimare, religioasă și de asociere. Deși Iuliu Maniu, șeful țărăniștilor, a subliniat importanța neutralizării ministerelor de Interne și Justiție pentru alegeri corecte, a fost nevoit să accepte un compromis. Astfel, pe 7 ianuarie 1946, Emil Hațieganu (țărăniștii) și Mihail Romniceanu (liberalii) au preluat funcțiile de miniștri.

Deciziile luate la Moscova au marcat triumful perspectivei sovietice. Recunoașterea guvernului Groza de către Statele Unite și Marea Britanie, deși s-a produs pe 5 februarie 1946, a ignorat nemulțumirile din țară. Deși tensiunile legate de monarhie s-au diminuat, criza politică majoră din România era pe cale să se dezvolte pe deplin.

Deși se promiseseră alegeri corecte, votul din noiembrie 1946 a fost compromis de nereguli flagrante, fapt care a permis guvernului condus de Groza să își mențină controlul și a pavat drumul către preluarea autorității de către comuniști.

În urma nereușitei grevei inițiate de regele Mihai, acesta a preferat o abordare mai circumspectă în relația cu guvernul, așteptând ca alegerile anunțate să aducă o evoluție către un sistem politic democratic. În pregătirea acestor alegeri, partidele aflate la putere au înființat, în mai 1946, Blocul Partidelor Democratice, o alianță care a candidat cu liste unice. Acest bloc includea Partidul Comunist, Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal-Tătărescu, Partidul Național Țărănesc-Alexandrescu, Frontul Plugarilor și Partidul Național Popular. În contrast, partidele democratice reale, precum Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat Independent, nu au reușit să formeze o coaliție unită a opoziției.

Prin schimbarea legislației electorale, România a făcut un pas istoric, acordând femeilor dreptul de a vota. Totuși, procesul electoral a fost umbrit de o atmosferă încărcată și de nereguli flagrante, comise de autorități. Protestele opoziției nu au reușit să schimbe situația, iar promisiunile unor garanții internaționale, din partea SUA și Marii Britanii, s-au dovedit a fi doar vorbe goale. În realitate, guvernul a manipulat rezultatele, urmând o strategie cinică: importanța nu era cine participă la vot, ci cine numără buletinele.

Votul din 19 noiembrie 1946 s-a bucurat de o participare largă. Conform rezultatelor oficiale, Blocul Partidelor Democratice a obținut majoritatea covârșitoare, cu aproape 70% din voturi, în timp ce Partidul Național Țărănesc a înregistrat un scor de peste 12%. Celelalte partide au obținut procente mult mai mici. Însă, imediat după anunțarea rezultatelor, partidele de opoziție au lansat acuzații grave de fraudă electorală, Iuliu Maniu susținând că Partidul Național Țărănesc ar fi fost cel care a câștigat alegerile. Guvernul a respins vehement aceste afirmații, argumentând că voturile reflectă sprijinul popular pentru programul politic al Blocului Național Democrat.

Aceste alegeri au marcat o etapă decisivă în preluarea puterii de către regimul comunist din România. Prin manevre și falsuri la vot, guvernul condus de Groza și partenerii săi comuniști și-au asigurat aparența de susținere populară, permițându-le să avanseze cu transformarea țării într-un stat totalitar și să suprime treptat orice voce disidentă.

Imediat după ce a preluat controlul prin manevre electorale îndoielnice, guvernul Groza a început să suprime orice formă de opoziție, arestând și pedepsind liderii importanți ai partidelor democratice.

În urma rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946, guvernul condus de Petru Groza a urmărit cu determinare preluarea totală a controlului asupra statului și suprimarea oricărei forme de disidență. Această strategie de eliminare a oponenților politici a fost concepută de ministrul de Interne, Teohari Georgescu, cu sprijinul și implicarea directă a lui Pantelei Bodnarenko, un ofițer sovietic specializat în informații.

Încă din primăvara anului 1947, regimul comunist a început să reprime cu forță vocile disidente, prin arestări și abuzuri. O cotitură dramatică s-a produs în iulie 1947, când liderii importanți ai Partidului Național Țărănesc au fost atrași într-o cursă abilă pusă la cale de Ministerul de Interne. Aceștia se pregăteau să călătorească în Marea Britanie pentru a expune în fața diplomaților occidentali adevărul despre ce se întâmpla în România. Evenimentul, fabricat la Tămădău, a fost prezentat drept un act de trădare și a fost transformat rapid într-o afacere politică de amploare.

Autoritățile au lărgit sfera acuzațiilor aduse Partidului Național Țărănesc și liderului său, Iuliu Maniu, de la simpla tentativă de a părăsi țara ilegal, la implicare în activități care subminează ordinea politică. În urma acestei decizii, pe 30 iulie 1947, Partidul Național Țărănesc a fost oficial desființat printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri. Adunarea Deputaților a ratificat această măsură în aceeași zi, pe baza unui raport prezentat de Teohari Georgescu, cu o majoritate copleșitoare de voturi (294 pentru și un singur vot împotrivă).

În noiembrie 1947, Partidul Național Liberal a fost dizolvat, iar la scurt timp, Adunarea Deputaților a votat împotriva lui Gheorghe Tătărescu, care ocupa funcțiile de ministru de Externe și vicepreședinte al guvernului. Ca urmare a acestui eveniment, membrii Partidului Național Liberal-Tătărescu au părăsit cabinetul. Înainte de aceste evenimente, între sfârșitul lunii octombrie și începutul lui noiembrie, liderii Partidului Național Țărănesc au fost supuși unui proces politic.

Condamnarea lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache la închisoare pe viață fusese deja decisă, deși acuzațiile aduse erau lipsite de dovezi concrete. Această sentință, influențată de directive politice primite din Moscova și mascate sub aparențe legale, a permis guvernului Groza și comuniștilor să elimine liderii importanți ai opoziției, deschizând astfel calea spre instaurarea unui regim dictatorial.

În urma suprimării oricărei forme de opoziție politică și a arestării figurilor proeminente din mișcarea democratică, regele Mihai, ultimul reprezentant al monarhiei, a fost constrâns să renunțe la tron, permițând astfel instaurarea Republicii Populare Române.

În noiembrie 1947, regele Mihai și regina Elena au fost prezenți la Londra pentru a participa la nunta viitoarei regine a Marii Britanii, prințesa Elisabeta. În timpul acestei vizite, regele Mihai a întâlnit-o pe principesa Ana de Bourbon-Parma, iar relația lor s-a aprofundat rapid. Între cei doi a urmat o logodită discretă, anunțată în decembrie 1947, în Elveția. Cu toate acestea, guvernul român a refuzat să-i acorde binecuvântarea pentru căsătorie, considerând că momentul nu era potrivit.

Zvonuri apărute în presă, conform cărora regele Mihai ar fi putut renunța la rolul său constituțional și ar fi rămas în exil, au fost demontate rapid. Pentru a demonstra că aceste informații sunt false, regele s-a întors în țară, călătorind cu trenul din Lausanne la București. Întâlnirea ulterioară cu Petru Groza nu a adus rezultate concrete, iar regele și mama sa s-au retras la Sinaia pentru a petrece sărbătorile de iarnă. Între timp, Emil Bodnăraș a fost numit ministru al Apărării Naționale, iar se spune că acesta primise recent instrucțiuni detaliate de la Stalin, venite direct din Moscova, legate de posibilitatea abdicării regelui.

În ajunul Revelionului 1947, regele Mihai a primit o solicitare oficială din partea lui Petru Groza, care dorea o întâlnire. A doua zi, pe 30 decembrie, Familia Regală, alături de câțiva membri ai Curții, s-a deplasat la București, ajungând la reședința regală de pe șoseaua Kiseleff în jurul prânzului. Curând după aceea, Petru Groza a ajuns, fiind însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Groza a fost cel care a inițiat discuția, sugerând că era momentul să se ajungă la o înțelegere amiabilă privind încheierea domniei. Mihai, vizibil surprins, a cerut clarificări, iar Groza a răspuns direct, afirmând că monarhia trebuia desființată și că regele nu mai avea un rol în România. Regele a ripostat ferm, subliniind că decizia de a-l înlătura nu putea fi luată de el, ci trebuia să fie voința poporului.